en-USro-RO

| Login
24 octombrie 2020

Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui.

Pe lângă aceasta, ea desfăşoară în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de la întrupare şi naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului.

Celebrând astfel misterele răscumpărării, ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii.

(Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium 102).


24 octombrie 2020

Prietenia lui Dumnezeu

Din tratatul Împotriva ereziilor al sfântului Irineu, episcop

(Cartea 4, 13, 4 – 14, 1: SCh 100, 534-540) 

 

Domnul nostru, Cuvântul lui Dumnezeu, a început prin a-i atrage la Dumnezeu pe slujitori şi apoi i-a eliberat pe cei care îi erau supuşi, aşa cum a spus el însuşi ucenicilor săi: De acum nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute (In 15,15). Prietenia lui Dumnezeu le dă celor care o primesc nemurirea.

La început, şi nu pentru că ar fi avut nevoie de om, Dumnezeu l-a plăsmuit pe Adam, tocmai pentru a avea în cine să-şi depună binefacerile sale. Nu numai înainte de Adam, ci chiar înainte de orice creaţie, Cuvântul îl preamărea pe Tatăl său, rămânând unit cu el, şi, la rân­dul său, era preamărit de către Tatăl, aşa cum însuşi Cuvântul a spus: Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea (In 17,5).

Nici nu ne-a poruncit să-l urmăm, pentru că ar fi avut nevoie de slujirea noastră, ci pentru a ne mântui. Deoarece a-l urma pe Mântuitorul înseamnă a fi părtaş la mântuire şi a urma lumina este acelaşi lucru cu a fi luminat.

Într-adevăr, cei care se află în lumină nu ei lumi­nează lumina, ci aceasta îi luminează pe ei; la rândul lor, ei nu dau nimic luminii, în timp ce, în schimb, pri­mesc binefacerea sa, fiind luminaţi de ea.

Aşa se întâmplă cu slujirea lui Dumnezeu, care nu-i dă nimic lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu nu are nevoie de serviciile umane; în schimb, el le dă viaţa, incoruptibilitatea şi gloria veşnică celor care îl urmează şi-i slujesc, pe care le acordă celor care îl slujesc pentru faptul că îl slujesc, fără a avea vreun beneficiu din par­tea lor: Dumnezeu este bogat, perfect şi nu are nevoie de nimic.

Pentru aceasta, Dumnezeu le cere oamenilor să-l slujească, pentru ca să acorde binefaceri celor care perseverează în slujirea sa, de vreme ce Dumnezeu este bun şi milostiv. Lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic. Omul are nevoie de comuniunea cu Dumnezeu.

Tocmai în aceasta constă gloria omului, în a perse­vera şi a rămâne în slujirea lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, Domnul spunea ucenicilor săi: Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi (In 15,16), lăsând să se înţeleagă că nu ei îl preamăreau prin faptul că îl urmau, ci, prin faptul că îl urmau pe Fiul lui Dumnezeu, erau preamăriţi de el. Pentru aceasta, el a mai spus: Vreau ca aceia pe care mi i-ai dat să fie împreună cu mine, unde sunt eu, ca să vadă gloria mea (In 17,24).