en-USro-RO

| Login
4 iunie 2020

Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui.

Pe lângă aceasta, ea desfăşoară în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de la întrupare şi naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului.

Celebrând astfel misterele răscumpărării, ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii.

(Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium 102).

4 mai 2020

Activitatea umană

Din constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican
(Nr. 35-36)

Activitatea omului porneşte de la om şi este în slujba omului. De fapt, atunci când lucrează, omul nu trans­formă numai lucrurile şi societatea, ci se perfecţionează şi pe sine însuşi. Învaţă multe lucruri, îşi dezvoltă capacităţile, iese din sine şi se depăşeşte. O astfel de creştere, dacă este bine înţeleasă, este de mai mare valoare decât bogăţiile externe care se pot acumula. Omul are o mai mare valoare prin ceea ce este decât prin ceea ce are.
De asemenea, tot ceea ce fac oamenii pentru a dobândi mai multă dreptate, o fraternitate mai largă şi o ordine mai umană în relaţiile sociale, valorează mai mult decât cuceririle tehnice. Acestea din urmă pot oferi, într-un fel, materialul pentru progresul uman, dar singure nu îl pot realiza în nici un fel.
Aceasta este deci norma activităţii umane: să concorde cu adevăratul bine al omenirii, după planul şi voinţa divi­nă, şi să-i permită omului, atât ca individ cât şi ca membru al societăţii, cultivarea şi împlinirea vocaţiei sale integrale.
Mulţi contemporani ai noştri par a se teme totuşi ca nu cumva o legătură mai strânsă între activitatea umană şi religie să împiedice autonomia oamenilor, sau a socie­tăţilor, sau a ştiinţelor. Dacă prin autonomia realităţilor pământeşti înţelegem că lucrurile create şi societăţile înseşi au legi şi valori proprii care trebuie, treptat, descoperite de om, folosite şi organizate, este vorba de o exigenţă absolut legitimă: acest lucru nu este numai cerut de oamenii vremurilor noastre, ci este şi conform cu voinţa Creatorului. Căci din însăşi condiţia lor de creatură, toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa, cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie, cu propriile legi şi cu propria organizare, pe care omul trebuie să le respecte, recunoscând metodele specifice ale fiecărei ştiinţe sau arte.
Să ne fie îngăduit aici să deplângem anumite stări de spirit care au existat chiar şi la creştini, din cauza insufi­cientei perceperi a autonomiei legitime a ştiinţei, şi care, trezind tensiuni şi conflicte, i-au făcut pe mulţi să ajungă la convingerea că între ştiinţă şi credinţă există opoziţie.
Dacă însă prin cuvintele „autonomia realităţilor pământeşti” se înţelege că lucrurile create nu depind de Dum­nezeu şi că omul le poate folosi fără a le referi la Creator, oricine crede în Dumnezeu îşi dă seama cât sunt de false astfel de păreri. Într-adevăr, creatura fără Creator dispare.