en-USro-RO

| Login
6 aprilie 2020

Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui.

Pe lângă aceasta, ea desfăşoară în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de la întrupare şi naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului.

Celebrând astfel misterele răscumpărării, ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii.

(Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium 102).

6 aprilie 2020

Iubirea fraternă trebuie să fie trăită după exemplul lui Cristos

Din Oglinda carităţii, a sfântului Aelred, abate
(Cartea 3, 5: PL 195, 582)

Nu există nimic care să ne stimuleze la iubirea duşmanilor, lucru în care constă perfecţiunea iubirii fraterne, aşa cum este considerarea gingaşă a acelei răbdări admi­rabile prin care el, cel mai fermecător dintre fiii oameni­lor (Ps 44,3), şi-a oferit chipul său frumos ca să fie scuipat de cei nelegiuiţi. A lăsat să fie învăluiţi de răufă­cători acei ochi de a căror privire sunt conduse toate. Şi-a expus spatele pentru a fi biciuit. Şi-a supus capul, care face să tremure principatele şi pute­rile, ţepi­lor ascuţiţi ai spinilor. S-a oferit pe sine batjo­curii şi insul­telor. În sfârşit, a îndurat cu răbdare crucea, cuiele, suliţa, fierea şi oţetul, el, cel preadulce, blând şi liniştit.

La sfârşit, a fost condus ca un miel dus la înjun­ghiere, ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, el nu şi-a deschis gura (cf. Is 53,7).

Auzind acel glas minunat plin de gingăşie, plin de dragoste, plin de calm: Tată, iartă-i! (Lc 23,34), cine nu i-ar îmbrăţişa imediat pe duşmanii săi cu toată iubirea? Tată, spune el, iartă-i! Ce gingăşie, ce dragoste se mai putea adăuga la o asemenea rugăminte?

Totuşi, el adaugă ceva. I s-a părut puţin faptul că se roagă, a voit şi să scuze. Tată, spune el, iartă-i, căci nu ştiu ce fac. Sunt păcătoşi mari, dar puţin cunoscători. De aceea: Tată, iartă-i! Îl răstignesc, dar nu ştiu pe cine răstignesc, pentru că, dacă l-ar fi cunoscut, niciodată nu l-ar fi răstignit pe Domnul slavei (cf. 1Cor 2,8); de aceea: Tată, iartă-i! Îl consideră ca pe unul care calcă legea, un îngâmfat care se face pe sine Dumnezeu, îl consideră un seducător al poporului. Dar eu am ascuns faţa mea de la ei, nu au recunoscut maiestatea mea. De aceea: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac (Lc 23,34).

Dacă omul vrea să se iubească pe sine cu o iubire autentică, să nu se lase corupt de nici o plăcere a trupu­lui. Pentru a nu fi înfrânt de concupiscenţa trupu­lui, să-şi îndrepte orice sentiment al său spre dulceaţa pâinii euharistice. De asemenea, pentru a se odihni mai bine şi mai plăcut în bucuria dragostei fraterne, să-i îmbră­ţişeze cu iubire adevărată şi pe duşmani.

Ca să nu slăbească acest foc divin în faţa nedrep­tăţilor, să privească mereu cu ochii minţii răbdarea şi calmul iubitului său Domn şi Mântuitor.